RPG Head

Headspace

Ce sărăcia e un RPG d-ăsta, până la urmă?

RPG-urile sunt o formă de literatură și o să mor pe dealul ăsta.

Ok, de acord, o introducere un pic cam brutală, dar hei, captatio benevolentiae, nu? Motivul pentru care articolul ăsta (de altfel, primul de pe acest blog) începe așa este că, pentru a putea continua să vorbim despre RPG-uri, ele trebuiesc definite. Wikipedia zice „a game in which players assume the roles of characters in a fictional setting”. Meh. Deși tehnic corectă, am două probleme cu definiția asta.

Problema #0: RPG-urile sunt un joc în măsura în care un joc e forma structurată a unei activități făcute pentru plăcere. În timp ce da, fenomenologic definiția asta are dreptate (FMM, Hegel), în acest caz este, cred, la fel de relevant conținutul, cât și forma fenomenului. Acest conținut constă-n faptul că o serie de oameni se întâlnesc și iau o serie de decizii în urma căreia rezultă o poveste. RPG-urile sunt, eminamente, un proces de creație din partea tuturor participanților, nu doar a naratorului (dacă el există). Problema cu definiția extinsă via Wikipedia e că, prin perspectiva asta fenomenologică, o grămadă de chestii sunt jocuri. Înotul, ritualurile din dependența de droguri, făcutul de curățenie în casă, practicile BDSM, toate pot fi jocuri în definiția asta, fiindcă toate sunt forme structurate ale unei activități făcute în scop recreațional și pentru plăcere. Așadar, definiția asta este improprie calitativ. E semnificativ conținutul ăla.

Problema #1: conținutul. Dacă cineva scrie o carte, acea persoană întreprinde o activitate în scop recreațional și pentru plăcere, în mod structurat. Eu am scris câteva. Unele au fost și publicate. Este actul de a scrie o carte un joc? Eu zic nu, fiindcă în urma acestui act creativ, poate structurat, poate întreprins pentru plăcere, rezultă un text. Ei, la RPG-uri rezultă o narațiune, fie ea notată undeva (ar fi bine ca măcar un player să țină un soi de jurnal; asta e o amenințare), deci un text, sau transmisă oral mai departe. Ei bine, actul ăsta generativ, în opinia mea, face definiția improprie, fiindcă introduce un nou element în proces. Da, chiar dacă menții parametrii ei, dacă scopul e recreațional și modul e structurat, există fenomenul apariției operei, care este interpus între creator și eventuala lui plăcere, fenomen care modulează, în lipsa unui termen mai bun, relația dintre ei. Din această cauză, eu nu pot considera un act creativ (nu doar literar) o formă de joc. Da, chiar dacă are orci intergalactici care călătoresc de pe o planetă pe alta pe bolovani.

Problema #2: structura.

The secret we should never let the gamemasters know is that they don’t need any rules.

Gary Gygax

No. Tata lor, care împreună cu Arneson a făcut D&D, a zis asta. Și are dreptate. RPG-urile nu au nevoie de reguli. Ele sunt acolo ca să faciliteze… *oftează exasperat* jocul, dar nu sunt necesare. Copiii se joacă în mod spontan jocuri de rol, în mod nestructurat. Sunt ele mai puțin jocuri de rol? Nu. Ei bine, chestia asta face definiția improprie fiindcă e o realitate care contrazice necesitatea structurii, prezentă în definiție. De asemenea, se ridică întrebarea: câtă structură e necesară? Stalker nu folosește zaruri. Fiasco nu folosește narator (sau GM, whatever). Thousand Year Old Vampire (which I am so gonna play sometime) e un jurnal cu câteva mecanici, care generează povești pentru o singură persoană. Dacă am înțeles bine. Nu știu, Tim Hutchings e de stânga și mă urăște. Presupunând chiar că e necesară structura… câtă? Câte reguli sunt necesare? Probabil zero (nu, nu veți putea cita acest paragraf în alte articole de pe blogul ăsta, în care evident că se vor discuta jocuri cu zeci/sute de pagini de reguli). Din această cauză, eu nu consider că pretenția la structură a definiției e proprie, și resping definiția.

Bun. Ok. Atunci, ce sărăcia e un RPG d-ăsta, până la urmă? Un RPG e o formă de literatură colaborativă. Un prieten foarte bun de-al meu a avut disertația pe fix tema asta (și a folosit Vampire: the Masquerade, go figure), și a ajuns fix la concluzia asta, fiindcă folosește aceleași mijloace: narațiune, dialog, descriere. Un RPG e o formă de literatură fiindcă e un act în urma căruia este generat un text sau o narațiune orală, structurat sau nu. Dacă e prea pretențios termenul „literatură”, ziceți că e un „hobby creativ”. Da, participarea e variabilă, creativitatea e variabilă, dar, la dracu’, astea-s variabile pentru toată lumea, tot timpul.

Discuția e semnificativă, cred, atât pentru înțelegerea clară a ce sunt, de fapt, RPG-urile, cât și pentru o discuție din interiorul mișcării OSR (old-school revival) a D&D-ului, în care un număr mare de autori consideră că dimensiunea primordială e fix cea ludică și că sistemele mai narative, cum ar fi Vampire: the Masquerade (serios, dacă aveți cu cine, încercați V:tM), nu sunt RPG-uri, fiindcă nu sunt suficient de „jocuri”.

Sigur că, până la urmă, astea sunt discuții principiale, și e mai important să joci ceva decât să le ai, dar na, suntem neckbeards (chiar aștept să mă contrez cu niște amici pe tema asta) și asta facem. Comes with the territory.

În concluzie: RPG-urile sunt o formă de literatură și o să mor pe dealul ăsta.

Categories: Teorie

Tags: , ,

3 replies

Trackbacks

  1. Nu extirpați Apendicele N – RPG Head
  2. Nu uitați să lăsați lumea să respire – RPG Head
  3. I Walk the Line – RPG Head

Leave a Reply

Your email address will not be published.