E deosebit de greu să explici unor jucători noi un RPG, chiar dacă sunt familiarizați cu RPG-urile. E de două ori mai greu să le explici cum merge treaba asta unor oameni care nu sunt familiarizați cu RPG-urile. E de trei ori mai greu să le explici treaba asta unor oameni care nu sunt familiarizați cu RPG-urile, dacă jocul pe care vrei să-l ții are o grămadă de informații de fundal (adică, lore) noi.
Un ideal de-al meu, ca GM, este să explic oamenilor jocurile la masă. Jucătorii nu au timp să stea să citească chestii, din nefericire. Oamenii au locuri de muncă și familii și chestii. Așa că ne trezim tot mai des în situația de a le spune jucătorilor ceva de genul: „tu hai, că îți explicăm noi pe parcurs, o să vezi că e fain, nu e așa de greu, tu îmi zici ce vrei să faci și eu îți zic ce zaruri să dai”. Doar că, undeva în subconștient, știm că treaba asta nu e neapărat adevărată.
RPG-urile au o curbă de învățare. Cu cât setul de reguli e mai amplu, cu atât curba aia e mai abruptă. La fel și pentru elementele de fundal: facțiuni, religii, magie, chestii de setting, lore. Și oricât de mult ne-ar plăcea nouă, GM-ilor, să spunem că jucătorii nu au nevoie să știe toate mecanicile, oricât de adevărată ar fi treaba asta, există totuși o diferență considerabilă între oameni care înțeleg cum funcționează un RPG, atât din punct de vedere mecanic cât și narativ, și oameni care înțeleg ce se întâmplă acolo doar la nivel conceptual, neavând experiența operării cu regulile care codifică lumea și ce se întâmplă în ea.
(Da, o să fie un articol din ăla.)
Așa că apare întrebarea: „bun, ok, cum îi aducem pe oamenii din a doua categorie în prima într-un mod eficient?”. Practic, cum faci echivalentul în RPG-uri al Lumii 1-1, primul nivel al lui Super Mario? Lumea 1-1 te învață imediat, din primele 30 de secunde, mecanicile jocului, cum funcționează el: sari pe chestii ca să le strivești, te lovești de chestii ca să le deschizi, etc.
Mă bucur c-ați întrebat.
Ideea mi-a venit de la Skerples, omul din spatele blogului Coins and Scrolls, care a venit în 2017 cu o idee foarte bună: nu avem o aventură, un old-school dungeon care să fie potrivit pentru începători, în care ei să aibă contact cu elementele centrale ale filosofiei old-school de design al aventurilor: explorare, evenimente dezechilibrate, accent pe inventivitate și skill-ul jucătorilor, etc.
Neavând una, a făcut el una. Așa a luat naștere Tomb of the Serpent Kings, care e un produs foarte, foarte bun, și care include, pentru GM-ii începători, notițele lui Skerples. Când mai țin D&D pentru începători, o s-o folosesc și eu. Știu de ea de mult, și de abia aștept ocazia. O aștept de prin 2018, cam de când știu de ea.
Ok. Dar eu joc Vampire: the Masquerade momentan, un joc cu o filosofie de design aproape diametral opusă lui D&D, mai cu seamă celui old-school. Nu întru totul, sunt mai multe puncte comune decât la prima vedere, dar în fine. Cum naiba faci o aventură-intro (o poveste, cum ar spune jargonul specific lui Vampire) care să fie funcțională?
Păi, te gândești ce ar trebui să le prezinți, ce e important: preludiul, cum sunt personajele Îmbrățișate, (transformate în vampiri, pentru neofiți), cum se trezesc, cum se simt în noua lor condiție, faptul că trebuie să consume sânge, că au puteri supranaturale, că pot să piardă controlul asupra personajelor, că societatea, underground-ul în care au fost aruncați este unul brutal și intens stratificat, lăsându-le, la punctul culminant, niște decizii grele de făcut care să aibă implicații morale importante, emulând astfel literatura gotică. Bam!
Sigur, e mai ușor de scris decât de făcut, dar din fericire, am la îndemână scheletul ăsta pe care l-am scris pentru un eveniment public din 2018 la care n-am mai ajuns. Doamnelor, domnilor, vampiri de gen nedeterminat:
Bun, două vorbe despre asta: e foarte vagă (are doar 2 pagini, sunt totuși destul de old-school), descrie în termeni foarte generali ce trebuie să arate (anume, mai curând elemente de lore decât chestii mecanice, mecanicile fiind în plan secund în ce privește un joc de Vampire), se bazează destul de mult pe capacitatea de improvizare a naratorului (adică nu e chiar pentru naratori care sunt la început – pe de altă parte, e făcută pentru un eveniment public, get real with yourself, Brando), și, la început, e un pic mai railroady, dar na, e narativ, așa e Vampire la început.
De asemenea, trebuie să-mi recunosc eșecul în a o ține ca un one-shot: am început să o joc ca memorial pentru Anne Rice cu grupul ăsta foarte mișto cu care o joc acum, și a devenit o cronică per se. Se preconizează doar vampirei multă vreme. Deci, un pic atenție la tempo și atenție la jucători.
(Jucătorii cu care joc acum: se poate citi fișierul, sunt practic notițele care au stat la baza primelor seri ale personajelor voastre ca vampiri. Enjoy.)
Dacă țineți, sau aveți de gând să țineți Vampire, sper să vă fie util; dacă o folosiți, dați-mi un semn cum a mers, ce s-a-ntâmplat! Mi-ar plăcea foarte mult să vă aud poveștile. Dacă o modificați pentru alt joc sau vă inspiră ideea asta, la fel: dați de veste! Nu e atât de greu, trebuie doar extrapolate principiile din aceste două exemple. Spor la scris!
Chestia mișto la articolele astea practice e că sunt scurte și la subiect.
Categories: Practică
Tags: conținut, creativitate, practică, util, Vampire
2 replies ›
Leave a Reply to tertius Cancel reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.
Hey! În mare parte sunt de acord cu ce ai scris. Și eu îmi țin cam la fel scenariile introductive.
Faptul de a deveni vampir schimbă efectiv condiția individului cu pricina, așa ca jocul în sine oferă deja un punct de pornire foarte bun, oferă tensiune dramatică ce se cere rezolvată, sau cel puțin explorată din start. Dacă adăugăm interdictul/păcatul comis cu sau fără voia protagoniștilor, care îi obligă pe aceștia să… facă un act de căință, care în cazul de față este să dea ascultare Principelui și să-i facă pe plac, avem deja ceva cu care să ținem party-ul împreună, dacă ăsta e scopul. Avem și figura mentorului (mai mult sau mai puțin binevoitor), fără de care protagoniștii ar avea și mai multe probleme – Bălan. La un nivel de bază, structura poveștilor introductive este cam aceeași, ceea ce lasă loc pentru improvizare și tot tacâmul. De fapt, știi ce? Sunt de acord și gata, dar în lumina experiențelor din trecut, pur și simplu refuz să mai încep un joc fără ca jucătorii să știe în ce se bagă, măcar așa, cât să își facă propriile personaje și să le integreze în setting. Dar ăstea-s traumele mele și nu-s relevante acum 😛
Revenind la scenariul tău: păi… e foarte Bloodlines, în esență, că na, așa sunt cam toate scenariile introductive, structura lor fundamentală e similară. Unde faci tu foarte bine ce faci e tocmai la abilitatea de a înțelege atmosfera și estetica setting-ului, indiferent de locație (că e Brașov by Night sau Milwaukee by Night) și de a jongla foarte elegant cu descrierile lumii, reacțiile personajelor tale și așa mai departe. ASTA face toată diferența, zic eu, asta e ceea ce mă face pe mine, de exemplu, să trec prin al sutelea scenariu introductiv… și tot să-mi facă plăcere. Faptul că personajul meu schimbă sau cel puțin afectează scenariul standard, și faptul că, efectiv, cunosc o lume fictivă nouă. Principele nu mi-a vorbit urât în niciun fel și totuși îmi provoacă o groază fundamentală, în timp ce faptul că Bălan fumează de stinge (excelent personaj, apropo) îi dă personajului meu speranța că nu tot ceea ce este uman trebuie să se schimbe sau să fie dat uitării după transformarea in vampir.
Este excelent setup-ul și ca scenariu introductiv și ca full-blown campaign/chronicle. Love it! Excelent articolul! 😀
Băi, depinde. În experiența mea e fix invers, cu cât le zici oamenilor mai multe înainte de joc, cu atât îi sperii mai tare ?
Asta probabil fiindcă sunt atitudini diferite legate de RP-ing, și oamenii amatori de fantasy clasic vor ceva mai beer&pretzels. Cine știe.
Scenariul e fără rușine Bloodlines, fiindcă aia e povestea generației noastre. Are cele mai mari șanse de succes pentru publicul-țintă.
Poanta fix aia e: Vampire e un joc pe care-l ții din atmosferă. N-ai nevoie de cine știe ce, altceva. That’s the beauty of it. Doar imersiune, și maxim o listă de nume, vorba lui Dawkins ?
Mersi mult pentru vorbele bune!