RPG Head

Headspace

Nu extirpați Apendicele N

Tradițional, în RPG-uri, Apendicele N este bibliografia. În Dungeon Master’s Guide pentru prima ediție a lui Advanced D&D (AD&D), adică în 1979, Gary Gygax listează o serie de autori a căror operă a avut un efect asupra modului în care D&D a ajuns să fie publicat. Lista menționa niște nume precum Lovecraft, Howard, Leiber, Moorcock (evident. Citiți Moorcock.), Jack Vance, Roger Zelazny, Tolkien, sure, et al. Și a dispărut până-n 2014, când a reapărut în cea de-a cincea ediție a lui AD&D, sau D&D, cum e cunoscut comercial, sub forma Apendicelor D și E. Primul e în Dungeon Master’s Guide (DMG), și celălalt e-n Player’s Handbook (PHB). Interesant cum, în ediția a 5-a, acest Apendice D conține nu titluri de ficțiune, ci cărți despre cum să fii un DM mai bun.

Și ăsta ar fi celebrul Apendice N al RPG-urilor. Cu toate astea, însă, și RuneQuest a avut unul, cu un an înainte. În mod coincidental, tot Apendicele N. Ei, acest AN e fooooarte diferit de cel al lui D&D: are o serie de opere de non-ficțiune care tratează echipamente militare din Epoca Bronzului, mitologie, tactică militară, alte asemenea subiecte, alături de o listă similară de autori de fantasy ca cea de mai sus, și chiar o listă de alte RPG-uri!

Bun. Acum, nici unul dintre aceste jocuri nu e mai bun decât celălalt. Sunt diferite, și asta e foarte fain. (Sigur, RuneQuest 6, aka Mythras, e mai bun decât amândouă, și decât toate celelalte RPG-uri, dar nu discutăm asta.) Le-am pus aici în paralel nu pentru a le compara, ci pentru a evidenția, la fel cum scrie și James Maliszewski, modul în care influențele literare diferite au creat produse diferite. De ce, întrebați?

Fiindcă RPG-urile sunt o formă de literatură.

RuneQuest‘s Appendix N offers a fascinating contrast to Gygax’s own. Both speak, I think, to the fundamentally literary origins of early RPGs, even as they reveal their authors’ different literary preferences. Reading them side by side, one is immediately struck by the different cultures that produced each game – as anyone who has played them can attest. It’s precisely those differences that enabled them to exist side by side, appealing as they did to different tastes, sensibilities, and interests.

James Maliszewski – GROGNARDIA

No, de ce toată poliloghia asta, deci? Fiindcă există două probleme pe care vreau să le ating apropo de bibliografie și prezența sau absența ei. Ok, „bibliografie” e un termen mult prea simandicos, fiindcă nu doar cărți ne inspiră în ce privește RPG-urile, dar sună mai bine decât „totalitatea inspirațiilor”, deci așa o să-i zicem.

Problema #1: D&D nu a conținut bibliografie timp de 35 de ani. Treizeci și cinci de ani. Sigur, se poate foarte ușor argumenta în favoarea faptului că D&D a fost în sine o referință bibliografică pentru RPG-uri în ăștia 35 de ani. Și ar fi cinstit: D&D e atât de fundamental, încât e fața fantasy-ului clasic. Cei care spun ce D&D e generic omit faptul că D&D nu e în sine generic, ci că e atât de influent, atât de prezent în tot ce înseamnă fantasy, încât e ubicuu. Și asta nu e un lucru rău.

Dar problema, cred, zace în interiorul culturii care ne-a dat D&D-ul actual. În timp ce întoarcerea Apendicelui N e o binecuvântare, trebuie să recunosc că nu văd în ceea ce numim nerd culture-ul mainstream care înconjoară D&D-ul actual idei sau meme care să își tragă seva din oamenii listați în Apendicele N, cu excepția lui Tolkien și poate a lui Lovecraft, ocazional. Există în OSR (mișcarea old-school revival) o mai mare apropiere de aceste origini literare, dintre care Dungeon Crawl Classics (DCC) e cel mai fidel, și vă invit să aruncați o privire pe ele, începând cu DCC. Diferența în ton și estetică e izbitoare, și generează o scenă mult mai plină de viață și de tot felul de idei trăznite decât scena mainstream.

DCC, Labyrinth Lord, Lamentations of the Flame Princess, The Black Hack (mai ales a doua ediție), Swords & Wizardry, majoritatea jocurilor ăstora old-school sunt gratis sau foarte ieftine. Aruncați o privire. Ele stau la baza sistemului meu de D&D (în sensul în care eu sunt DM-ul jocurilor mele folosind un monstru Frankenstein alcătuit din bucăți de reguli din toate jocurile de mai sus, care sunt legate unele de altele cu elastic, gumă de mestecat și o pisică, și care funcționează în ciuda tuturor situațiilor ridicole la care e supus. E și niște D&D 5e acolo, chiar.) și sunt pline de idei faine. O să scriu, la un moment dat, un articol despre RPG-urile OSR.

Deci, problema zace în modul în care, tematic, D&D își devorează propria coadă momentan, ignorându-și propriile rădăcini, în opinia mea. Văd asta în suplimentele noi pentru 5e. Spoiler alert: nu sunt încântat. Soluția: aruncați o privire pe literatura asta fundamentală și veniți cu ceva nou de acolo. O să vă vină idei. Promit.

Bun, acum că mi-am supărat toți prietenii și iubita, Problema #2: RPG-urile nu sunt produse standardizate. Ce vreau să spun cu asta e că jocul nu se află în slipcase-ul ăla scump de Call of Cthulhu sau în broșurica xeroxată și legată cu spirală a lui Mothership. Jocul nu se află pe blog sau pe character sheet, ci jocul plutește undeva deasupra mesei (sau conexiunii broadband, pentru aceia dintre Dvs. care joacă online), și este alcătuit din interacțiunile jucătorilor între ei. Adică, fiecare joc e altfel. Your Mythras may vary.

Ce înseamnă asta pentru bibliografie? Păi, pentru fiecare joc, fiecare GM trebuie să facă una. Ok, vrei să iei exemplul unui intelectual incredibil de carismatic și arătos și să construiești de la zero un joc de D&D old-school bazat pe Epoca Marilor Descoperiri și glam metal? Trebuie să faci o bibliografie. Vrei să ții două aventuri de Warhammer Fantasy? Trebuie să faci o bibliografie, ce ton le dai, ce pacing? Vrei să spui o poveste istorică folosind GURPS? Dap, bibliografie.

Și asta se aplică și jucătorilor non-GM: faci un personaj, da? Beton. Ok. Acum fă ceva cu el mai mult decât „Ionel Platoșă, fighter level 3” sau „uuuu, elf cu arc!”. Strânge niște idei la un loc, nu multe, vreo 3-4, și pune-le-n tot atâtea propoziții. O să iasă un personaj mai închegat din punct de vedere literar, în pielea căruia e mai ușor să te pui.

Pentru tot ce faceți în RPG-uri, întrebați-vă: „care sunt influențele care stau la baza chestiei ăsteia”?

Nu există originalitate și nu a existat niciodată. Noi scriem acum cu idei luate de la cei care-au scris înaintea noastră, și ei la fel, până la Lascaux și Altamira, unde cineva a desenat scene de vânătoare pe peretele peșterii. Nu e nimic original. Și asta e ok. Ideile există separat de noi și Platon va fi alinarea voastră când vă veți simți impostori. Nu vă fie teamă să vă inspirați de oriunde, fără nici un fel de jenă, fiindcă sunteți creatori cu toții.

De exemplu, jumătate din bibliografia pentru lumea în care are loc jocul meu de D&D arată astfel:

și cealaltă jumătate e orice documentar găsiți despre colonizarea Mării Caraibilor. I’m just saying, îndrăzniți mai mult cu RPG-urile astea. Merită.

Mamă, ce chef teribil am de Mythras.

Categories: Practică, Teorie

Tags: , , , , , , , , ,

7 replies

  1. Sigur nu a dispărut „bibliografia” pentru că era ciudat să promoveze cărțile altora în timp ce plăteau scriitori precum Salvatore să creeze literatură care să se muleze pe D&D? Că poate asta e problema – e de bani, nu de dragoste.

    • Why not both? Taman asta zic, că în procesul de mainstreaming, D&D-produsul a început să cântărească mai mult pentru TSR decât D&D-limbajul pentru literatură fantasy. Bătrâneii în frunte cu Tim Kask tocmai asta zic, că modificarea tonului propus de joc a început cu AD&D, a doua ediție. Au schimbat termenii „diavol” și „demon” cu „tanar’ri” și „baatezu” (which is actually pretty cool, they did a whole thing), au scos asasinul ca și clasă jucabilă, etc. Uite: https://en.wikipedia.org/wiki/Editions_of_Dungeons_%26_Dragons#Advanced_Dungeons_&_Dragons_2nd_Edition

      David Cook, tipul care a făcut AD&D 2e, a făcut o treabă foarte bună, și AD&D 2e e un clasic. Dar da, a fost vorba și de bani. Acum e mai mult de dragoste decât de bani, fiindcă brand name-ul e suficient, cred, pentru a se susține. Tu ai dreptate când spui că atunci a fost vorba de bani, dar am încercat să evit să intru prea mult în istoria lui D&D.

      Tocmai asta vrea să spună și articolul: în 1987 era deja altă cultură în jurul lui D&D. Panica satanică era în floare. TSR avea niște tensiuni interne și financiare din 1983. Gygax a părăsit TSR în 1985 și a luat mult din capacitatea creativă a companiei odată cu el. TSR încerca deja să facă un produs mai ușor de vândut.
      Ei, cultura asta diferită, sursele din care ne inspirăm pentru a crea ceva, are un răsunet incredibil asupra chestiei pe care vrei s-o creezi.

      De asta cred că următorul articol pe care vreau să-l scriu o să fie despre mișcarea asta old-school: fiindcă ea a pornit ca un răspuns sincer la cea de-a treia ediție a lui AD&D, scurtat de Hasbro la simplul „D&D”. Și e interesant cum funcționează jocurile din curentul ăsta, mai ales comparativ cu versiunea epurată și cosmetizată pentru un public cât mai larg a celor de la WotC/Hasbro.

      If it sounds elitist and gatekeepy, I’m sorry. Dar sunt diferențe ca între cer și pământ între D&D-ul mainstream și cel independent, și ele merită explorate, cred. 😀

  2. Salutări! Eu vin din zona de WoD, cu Vampire, Mage și mai nou, Demon și trebuie să spun că aș fi fost mort fără acea bibliografie recomandată. Nu pot decât să-mi imaginez cât de mult a contat ea într-o epocă în care lumea nu învăța cum să țină un joc de pe youtube, ci de la alți GM și din cărți. Deschizi o carte de WoD și autorii îți spun că este, să zicem, un joc de Infernal Glory (Demon). Fain, doar că, ce înseamnă aia? Anumite estetici sunt mai ușor de cuprins, sunt mai comune, D&D nu e atât de greu de abordat precum să zicem, Demon, o combinație dubioasă între tragedie romantică Miltoniană și horror Lovecraftian. Pentru un GM care nu-și permite să-și ia și Player’s Guide, Storyteller’s Companion și cartea cu antagoniști și poate un pre-made/compaign book, bibliografia aia (accesibilă și la biblioteca locală) este o sursă excelentă de inspirație pentru cum ar putea să decurgă un joc (cam ce tip de poveste se vrea spusă cu sistemul de reguli din cartea de reguli). Locații, arhetipuri de personaje, idei pentru intrigi, poate chiar acțiunea în sine este inspirată dintr-o carte, sau un film, recomandat în Core Book și atâta timp cât lumea se simte bine, chiar nu contează de unde sare inspirația (e pentru uz privat, e fain use – ca să spun așa).
    În același timp trebuie să fiu de acord cu Dorin, momentan RPG-urile tind să scoată din ce în ce mai multe produse literare proprii (deși… nu e un fenomen recent, mai ales WoD au scos chestii pe bandă). Sigur că este mult mai profitabil să îl trimiți pe un potențial player/GM către un produs care tot ție îți aduce venit, decât să-l trimiți către cine știe ce produs literar străin.
    Oricum, faină postare, faină discuție, îmi place blog-ul ăsta!
    Știu că nu este un vot, dar trebuie să o spun, personal, iubesc referințele bibliografie în RPG-uri. Uneori m-au scutit de mult chin și mult timp pierdut 😀

    • Da, exact. Și la mine a pornit instinctul de a căuta sursele de inspirație tot cu WoD. Abia ulterior am aflat de Apendicele N și alte chestii de felul ăsta. Dar na, noi doi avem o istorie… non-standard, să-i zicem, cu drumul prin RPG-uri :))

      Mă bucur că-ți place! 😀

Trackbacks

  1. Nu faceți presupuneri. Și nici murderhobos. – RPG Head

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *