(Disclaimer: prin „Warhänder” înțeleg, puse la comun, atât Warhammer Fantasy, cât și Zweihänder; îmi plac și folosesc reguli din ambele, într-un setting care nu e neapărat Lumea Veche a lui Warhammer Fantasy, dar e aproape 1:1. Ca și prescurtare, includ aici și Warhammer 40.000, dar 40k e, din toate punctele de vedere, un fenomen complet separat. Contextul face sensul acestui termen clar, atunci când în folosesc.)
Mulțimea adunată în piața satului e neliniștită. Deși umedă și mohorâtă, vremea pare ciudat de potrivită pentru evenimentul sumbru care stă să se desfășoare. Ultimii copii ai satului termină de aruncat vreascuri pe morman. Fata, tânără, blondă, slabă, continuă să strige, urletele ei disperate având puterea de a sfâșia cerul.
Închizi ochii, pe măsură ce o pală rece de vânt îți mângâie fără iubire fața. Dai la o parte zgomotele mulțimii. Mai multe lucruri sunt posibile, și situația cere un răspuns acum.
Este posibil ca fata să fie, într-adevăr, vrăjitoare. Ca lucrarea ei nefirească s-o fi transformat pe baronesa Unglücklich într-un cadavru putrezit și plin de pustule infecțioase peste noapte. Ca influența ei nefastă să fie umbra care apasă asupra baroniei, făcând sângele să țâșnească-n loc de lapte din ugerele vacilor și ciupercile să crească pe grâne.
Un miros putred acoperă piața; sătenii încep să forfotească.
Pe de altă parte, Wilhelm Unglücklich însuși, baronul de Nirgends, a recunoscut – sub suficientă presiune – că a forțat-o pe fată să se culce cu el și a dat-o pe mâna Inchiziției ca vrăjitoare, ca să nu provoace un scandal cu familia baronesei și să piardă jumătate dintre satele noii baronii.
Vrăjitorul din ceata ta își dă întâi ochii, apoi capul pe spate, sclerele albe umplând orbitele. O viziune, și în cel mai nepotrivit moment posibil. Țăranii ăștia ar fi-n stare să-l omoare și pe cel mai credincios preot al zeilor, sau pe inchizitori înșiși, în furia lor preacinstită. Duelista și hingherul de șobolani îl prind înainte să cadă, oferind niște scuze simple:
„De teamă, de teamă, știți, sunt foarte stresați, ăștia magici… da… are diplomă, da… nu, nu, oficial, oficial, nu…”
Pare să funcționeze. Din nefericire, asta nu face nimic să oprească situația actuală: odată arsă fata, inchizitorii vor pleca, lăsând baronia la mila adevăratului rău care stă s-o-nghită, împreună cu toate sufletele din ea. Strângi bine mânerul cuțitului, pe măsură ce mirosul dulceag, greu, al putreziciunii se întețește. Sunt toți aici, sătenii, fata, baronul, inchizitorul. Dacă e un moment bun ca sursa răului să atace, ăsta ar fi.
Îi miroși și îi auzi înainte să îi vezi. Cântece care numără victime și inventariază, cu o veselie perversă, boli; stomacul ți se întoarce din pricina duhorii. Demonii molimei, conduși de contabilul baronului, precedat de un roi de gândaci și muște. Ar fi trebuit să-i spui să facă naibii nenorocita aia de baie când l-ai cunoscut, cum te-ai gândit.
Strauss, inchizitorul, a tras suficient de timp. Speri să-l convingi să cruțe fata pe urmă, dacă scăpați amândoi. Dacă nu, baronul are în diligență o pungă cu vreo 7, poate 8 coroane, monede de aur. Viața merge-nainte.
Warhammer Fantasy! Sau Zweihänder! Astea sunt RPG-uri tabletop aparținând foarte clar genului fantasy, mai specific low fantasy. Warhammer Fantasy Roleplay (WFRP), RPG-ul WF, a apărut inițial în 1986 (un an foarte bun pentru RPG-uri și muzică), ca o versiune mai „cu picioarele pe pământ” a RPG-urilor de pe vremea aia, cel mai notabil D&D. Zweihänder este succesorul primelor 2 ediții ale lui WFRP, și a fost publicat în 2017, ca mai puțin un succesor și mai mult o clonă lipsită de rușine, cu câteva modificări, ale regulilor lui WFRP.
Mecanicile în sine sunt d100, roll-under, nimic revoluționar, adăugând sub-sisteme pentru magie, Corupție, răni, și un combat mai visceral. Magia este roll-to-cast aici: nu se folosesc sloturi, sau un număr de vrăji pe zi, ca în alte RPG-uri, dar fiecare uz cere un roll, cu rezultate riscante și, uneori, imprevizibile. Violența, la fel, are consecințe, atât fizice cât și psihice, răni sau afecțiuni de natură psihică, iar expunerea prea intensă sau îndelungată la energii magice poate… schimba personajele.
Dar asta e mai puțin important, comparativ cu setting-ul și poveștile. Setting-ul lui WFRP, intens sugerat și în Zweihänder, este Lumea Veche: o reimaginare a lumii noastre, circa 1630, dar în care mai multe zeități, precum și magia, sunt adevărate. Există un echivalent al Sfântului Imperiu Roman, al Italiei și Spaniei, al Estului Europei per total, și al… oftează Transilvaniei, dar care nu a fost încorporat și în campania mea. Există Lumea Nouă de dincolo de Ocean, și în WFRP există rase demiumane, pe care nu le folosesc în jocul meu, dar care sunt foarte fain concepute.
În general, personajele nu sunt eroi teribil de puternici, ci niște nefericiți de cetățeni (ai Imperiului, de cele mai multe ori) care se trezesc prinși în intrigi, planuri și catastrofe mult mai mari decât ei, și care ajung să aibă un cuvânt de spus în soarta multor altor persoane. Cu toate acestea, succesul nu este garantat, și aceste jocuri au o reputație ca fiind mai sângeroase decât D&D, mai grimdark (un termen inventat practic de Warhammer 40k).
Sunt ele, însă, atât de sumbre? Eeeeeeeeeh. Nevastă-mea spune că cel mai mult se râde la ele, și eu tind să-i dau dreptate. În primul rând, sunt suficiente metode de a asigura supraviețuirea personajelor, chiar dacă asta are un cost ulterior: mă gândesc aici la mecanica de a acumula Corupție, influența mutativă și perversă a Haosului, pentru a reîncerca aruncări ale zarurului, sau puncte de noroc, care fac același lucru, sau puncte de destin, care pot salva un personaj de la moarte. Sunt destule mecanici care să sporească intens durabilitatea personajelor și să genereze tensiune la masă, ceea ce e bine.
Dar ce face poveștile astea să funcționeze este, cred eu, umorul. Fără umor, ele devin foarte repede prea sumbre, prea lipsite de speranță, pentru majoritatea jucătorilor. Știu, fiindcă asta a fost – în mod infam – una dintre primele mele gafe ca GM al acestor jocuri. Dar umorul e ce le leagă: chiar și-n exemplul de mai sus, am revenit ca să mai adaug niște note de umor, pe lângă cele din denumirile unor personaje.
WFRP a fost scris de niște punkiști pe vremea lui Thatcher, și asta se vede, din faptul că au făcut frecvente referiri la evenimente și persoane ale vremii, pentru a le batjocori sau a comenta asupra lor. Azi… mai puțin. Dar filonul ăla sarcastic și satiric e acolo, cu o doză foarte mare de umor cinic, care e foarte pe placul meu.
Problema e că, mai ales în ultima vreme, simt cum satira asta e mai mult lip-service decât orice altceva, și trebuie să-mi recunosc dezamăgirea, mai ales în ce privește omologul… să-i zicem SF al lui WFRP, Warhammer 40k.
În timp ce Fantasy reușește să păstreze puțin din satira lui menținând, pe cât posibil, personajele fie în clasa muncitoare, fie obligându-le să se confrunte cu problemele ei, cu delirurile grandioase ale unei nobilimi distante sau cu ambițiile uneori eretice ale unei negustorimi venale, 40k începe, încet, să piardă din ascuțimea satirei, prin lipsa unei ținte clare. Dar cred că voi scrie mai multe tristeți într-un eventual articol despre 40k, care mi-e teribil de drag; alături de Vampire, cu ele mi-am început practic călătoria spre tabletop.
Dar lăsați acum politica lumii reale, a căzut baronul de pe cal și are bani la el! Repede, cât are ochii acoperiți de noroi! Băiat bun, baronul, păcat de piciorul de lemn…
Categories: Uncategorized
Leave a Reply
This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.